vineri, 16 august 2019

Imperative naţionale şi politică militantă

 Teorii abstracte de cosmopolitism, importate de aiurea, s-au împrăştiat pe  nesimţite şi au slăbit, cu încetul, simţul conservării naţionale al românilor. Ele au introdus, în mecanismul nostru politic, fraza goală în locul realităţii. De libertăţile politice se folosesc numai privilegiaţii. Clasele de jos ale societăţii au fost lăsate pradă exploatatorilor de pretutindeni – fiind astfel nevoite să facă faţă concurenţei elementelor străine, strâns legate prin instituţiuni de ajutor mutual şi de protecţiune a fiecăruia de către toţi ceilalţi.   
O serie dintre comandamentele strategice ale naţiunii se reflectă, programatic, în documente politice doctrinare elaborate de principalele formaţiuni politice din România. Cu titlu exemplificativ, din respectiva categorie de documente, spicuim formulări precum:  „Libertatea omului fiind cel dintâi drept, noi nu primim intervenirea (nu suntem de acord cu intervenţia n.n.) autorităţilor în exercitarea acestui drept decât pentru a-l proteja şi a-l garanta, oricând el n-are nimic incompatibil cu ordinea publică, cu garanţia şi cu dreptul altuia”.*
„Partida liberală trebuie să susţină garantarea şi dezvoltarea în legi pozitive a libertăţilor cuprinse în Constituţiune (adică implicit şi pe cea a comerţului n.n.), înlăturarea oricăror măsuri ce ar tinde a le nimici, a le restrânge sau a le supune la buna voie a puterii”.**
Căci, „fără un comerciu, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicaţie şi institute de credit, acelea nu pot prospera. A construi dar creditul, a completa sistema noastră de şosele şi a chema şi ajutorul vapoarelor, spre a grăbi transporturile, este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a ieftini exportarea produselor noastre”.***
„S-a pierdut din vedere (imputarea este adusă guvernării liberale n.n.) c ă conducerea intereselor generale nu este afacere de sentiment, ci constituie o ştiinţă, şi că baza nestrămutată a acestei ştiinţe este conservarea individualităţii naţionale şi conformarea legilor organice cu gradul de cultură şi cu mijloacele de producţiune ale acestui popor. Şi, în adevăr, teorii abstracte de cosmopolitism, importate de aiurea, s-au împrăştiat pe nesimţite şi au slăbit, cu încetul, simţul conservării naţionale, aşa de vioi şi de puternic altădată, la români; şi aceste idei, vătămătoare chiar în ţările luminate şi puternice de unde s-au luat (atunci când au fost aplicate prematur n.n.), au devenit un adevărat pericol pentru naţiunea noastră mică şi slabă. Dorinţele de progres şi libertate nechibzuite au introdus, prea adesea, în mecanismul nostru politic, fraza goală în locul realităţii. Ele se mulţumesc cu etichetele instituţiunilor progresului, fără a căuta dacă acele instituţiuni pot rodi la noi, şi cer şi altele, mai costisitoare şi mai neroditoare. Urmările acestor tendinţe erau lesne de prevăzut: instituţiunile cele mai folositoare au devenit numai o sarcină bugetară, libertăţile publice folosesc numai la câţiva oameni luminaţi; iar pentru marea majoritate a populaţiunilor (cetăţenilor ţării n.n.), au devenit de o parte o armă de exploatare a celor (folosită de cei n.n.) mai abili şi mai puţin scrupuloşi, de alta un mijloc de aţâţări şi de discordie între proprietari şi muncitori, cei doi factori principali ai avuţiei naţionale. Clasele de jos ale societăţii; presupuse libere din cauză că avem una din constituţiunile cele mai liberale din Europa – pe când libertatea numai le exploatează, fără ca ele să se bucure de dânsa -, aceste clase au fost lăsate fără protecţiune în prada exploatatorilor de pretutindeni şi în faţa concurenţei elementelor străine, strâns legate prin instituţiuni puternice de ajutor mutual şi de protecţiune a fiecăruia de către toţi ceilalţi. De aceea, meseriaşii români se împuţinează prin oraşe şi sătenii sărăcesc. Este onoarea conservatorilor, oricare a fost steagul sub care au luptat, de a fi denunţat, totdeauna, aceste tendinţe nesănătoase şi de a fi prevăzut, totdeauna, aceste rezultate fatale”.****

Radu Mihai CRIŞAN, SPRE EMINESCU Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, Ediţia a IV-a (reeditare după ediţia a III-a revizuită) Editura TIBO BUCUREŞTI, 2008, p. 253. 

*Programa din 1863 a Partidului Naţional Liberal, în Damian Hurezeanu şi George Sbârnă, Partide şi curente  politice în România – 1821-1918. Programe şi orientări doctrinare – 150 de surse originale, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, pag. 116, 117 
**Programa din 1866 a Partidului Naţional Liberal, ibidem, pag. 118 
***Programa din 1867 a Partidului Naţional Liberal, ibidem., pag. 122 
**** Programul  din 1880 al Partidului Conservator, ibidem, pag. 206, 207 

luni, 12 august 2019

ADU-ȚI AMINTE DE UNDE AI CĂZUT!

 Știți că nu dau eu sfaturi toată ziua, ci eu dau sfaturi numai atunci când mi se cer.. Totuși, deoarece suntem în post și deoarece prin intermediul spovedaniilor enoriașilor mei am intrat din nou în contact cu suferința umană, vreau să vă spun niște lucruri de suflet.. Adică de la suflet de „profesionist” al credinței la suflet de „consumator” al darurilor Sfintei Biserici.. Dragii mei, văd multă neorânduială în viețile oamenilor. În consecință, văd multă durere, multă suferință, multe lacrimi.. Și vine lumea la noi, preoții, ca să scape de suferințe, dar nu înțelege că suferințele și le face omul cu mâna lui.. În majoritatea cazurilor care-mi trec pe sub epitrahil, suferința nu este decât semnul exterior al raportării greșite față de Dumnezeu. Că dacă Îl supărăm pe Dumnezeu, El Își retrage harul și binecuvântarea de deasupra noastră, și atunci toată ființă noastră începe să sufere. De la interior spre exterior, adică mai întâi suferă sufletul, apoi se îmbolnăvește trupul.. 

De aceea a zis Hristos paraliticului de la Capernaum: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”. Adică Domnul îi vindecase omului izvorul suferințelor, sufletul. Așadar vine omul cu suferințe la noi, preoții, și îl învățăm, îi explicăm cu blândețe că va scăpa de necazurile lui atunci când își va însănătoși relația cu Dumnezeu, adică atunci când el se va comporta ca un fiu față de Tatăl ceresc, căci Tatăl va da „haină pe umărul lui” (harul pierdut), va pune „inel pe degetul lui” (autostima pierdută), îi va da „vițelul cel îngrășat” (pe Domnul Hristos) ca să-l mănânce. Îi explicăm omului că dacă vrea să scape de probleme trebuie să lucreze la cauzele care au atras aceste probleme asupra sa. Dacă vrei să omori un spin înalt cât omul, este suficient să-i retezi rădăcina cea firavă și l-ai omorât imediat! Dacă vrei să ieși din depresii, tulburări, nefericirii, dureri și plânsuri taie, domnule, o dată necredința aceasta în care trăiești, acceptă-ți Dumnezeul Cel în Treime închinat și slăvit și trăiește ca un adevărat fiu al lui Dumnezeu! Uite așa îi învățăm noi, preoții, pe oameni, iar ei preferă să iasă dezamăgiți de la spovedanie, nemulțumiți că nu am putut să facem un hocus pocus prin care să ștergem cu buretele toate problemele lor.. Nu, dragii mei, nu putem face hocus pocus! Nici Domnul Iisus Hristos nu a făcut hocus pocus, ci a rezolvat ceva probleme acolo unde a văzut o hotărâre clară de întoarcere la Dumnezeu a unor personaje biblice, cum era vameșul Zaheu, de exemplu. Că la ce ți-ar folosi ție să scapi de durere, rămânând în continuare fără Dumnezeu, când Dumnezeu ți-a trimis durerea tocmai ca tu să începi să strigi către El în amărăciunea ta?.. Eu să fac hocus pocus, iar tu să te întorci fericit la blestemata ta viață lipsită de Dumnezeu?.. Nu se poate. Întoarce-te la Dumnezeu, iar El, Cel Care te-a tras de urechi prin intermediul suferințelor vieții tale, îți va ridica suferințele. Fratele meu, sora mea, ai înțeles prin urmare că fericirea ta este ÎN MÂINILE TALE?.. Iată, aceste lucruri vroiam să vi le spun și vouă, pentru că îmi pare rău când văd atâta durere la spovedanie.. Puneți la inimă ceea ce v-am scris acum. Și amintiți-vă îndemnul pe care îl face Domnul Hristos unuia dintre episcopii din Apocalipsa: „ADU-ȚI AMINTE DE UNDE AI CĂZUT”! Așa să ne ajute Dumnezeu pe toți!
Părintele Sorin Croitoru de la Mantova (Italia)

miercuri, 7 august 2019

Lumina taborică și „lumina” neoliberală progresistă

   Sunt convins că la o privire ex abrupto, tema eseului de faţă poate părea puţin bizară. În primul rând, asocierea dintre cele două feluri de lumină constituie o contradicţie flagrantă, nicidecum o relaţie de percepţie copulativă, adică afinitate de abordare, cum ar putea să sugereze conjuncţia „şi”. În al doilea rând, antiteza evidentă dintre cele două feluri de lumină reflectă realităţi plasabile în contexte istorice, nu numai diferite, dar şi distanţabile din punct de vedere gnoseologic: lumina taborică ne trimite la secolul al XIV-lea, adică la năzuinţa pentru îndumnezeire ca experienţă cu Dumnezeu-Treimea, „lumina” neo­liberală progresistă la secolul XXI, adică la impunerea sfidătoare a marxismului cultural al vremurilor noastre, care are drept ADN corectitudinea politică. În consecinţă, am putea spune că nu se poate stabili nici un punct de convergenţă între ele.

În ciuda acestor distonii insurmontabile, totuşi, putem identifica un punct comun: amândouă sunt angajate în procesul de luminare a omului. Diferenţa considerabilă este că uneia, luminii taborice, îi aparţine în mod intrinsec şi real capacitatea de (i)luminare a fiinţei umane prin îndumnezeire, adică deplina şi veşnica comuniune cu Dum­nezeu- Treimea prin Sfintele Taine, care actualizează şi întreţine statutul de membru al Bisericii, dar şi potenţează în chip duhovnicesc, sublim şi integral, umanul din noi, pe când cealaltă „lumină”, neoliberală progresistă, are doar pretenţia luciferică a unei (i)luminări prin racordarea la teoriile seculariste, care, tot în mod real şi deplin, desfigurează şi fisurează unitatea şi umanul din noi, producând o „cultură” hristofobă: „Aproape tot ceea ce ne înconjoară azi, în ţările occidentale, e anticreştin, pe faţă – cel mai adesea cu o obstinaţie deopotrivă ignară şi răuvoitoare. Antipatia ori chiar repulsia faţă de creştinism, exprimată prin libertăţile pe care ni le luăm împotriva tradiţiei lui, a devenit aproape unicul conţinut spiritual al modernităţii noastre. Ne place spontan numai ce pune creştinismul într-o lumină proastă. Orice nu e creştinism suscită spontan simpatia (şi sfârşeşte prin a fi aclamat), aproape tot ce îl afirmă e suspectat (şi în cele din urmă pus la colţ)”1.
În timp ce lumina taborică te verticalizează, în sensul că te leagă prin Dumnezeu de oameni, a căror demnitate, libertate şi identitate nu pot fi tranzacţionate nici măcar ideologic, darmite ontologic sau biologic, „lumina” neoliberală progresistă te orizontalizează, în sensul că omul devine o marfă vandabilă şi permanent disecată prin lupa de pe taraba umanismului ateu, a cărui osatură centrală este modificarea şi relativizarea a tot ceea ce înseamnă suma datelor ontologice, naturale şi tradiţionale ale omului.
Lumina taborică deschide calea spre împlinire şi liniştire
Cu alte cuvinte, lumina taborică este dătătoare de linişte, de împlinire, de comuniune, de unificare, de libertate responsabilă, de limpezime a minţii şi a inimii, de iubire curată între făpturile lui Dumnezeu şi de integritate duhovnicească, iar „lumina” neoliberală progresistă este sursă de tulburare, de fragmentare, de sciziune, de polarizare între minoritari şi majoritari, de libertăţi iresponsabile, de nebuloasă mentală şi cardiacă, de discriminare perpetuu neasumată a oamenilor şi dezintegrare păcătoasă.
Lumina taborică pune în valoare omul ca realitate empirică, pe când „lumina” neoliberală progresistă converteşte omul într-o ideologie.
Pentru a ne edifica despre experienţa isihastă a luminii taborice ca experienţă duhovnicească, aducem în atenţie un text de mare profunzime al Sfântului Grigorie Palama: „Iată motivul pentru care cel ce doreşte unirea cu Dumnezeu părăseşte viaţa păcătoasă (…), voind mai bine să petreacă în tainele nepătrunse ale isihiei, nelucrând cele ale lumii şi netulburându-se de griji, liber de orice legătură. În acelaşi fel de viaţă desfăcându-şi sufletul, pe cât posibil, de orice legături necurate, îşi dedică mintea rugăciunii neîntrerupte către Dumnezeu, prin care, devenind întreg al Său, află un urcuş nou şi negrăit spre ceruri: întunericul nepătruns al tăcerii tainice ascunse. Cufundându-şi mintea cu o desfătare negrăită, în această noapte adâncă, plină de o linişte curată, deplină şi dulce, de-o adevărată netulburare şi tăcere, se înalţă în zbor peste toate creaturile. În felul acesta ieşind cu totul din sine şi devenind întreg al lui Dumnezeu, vede o lumină dumnezeiască, inaccesibilă simţului, pentru că a simţit dar vedere scumpă şi sfântă sufletelor şi minţilor curate; vedere fără de care n-ar putea fi mintea unită cu cele deasupra ei, numai prin faptul că are simţul mintal, aşa precum nici ochiul trupului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă”2.
„Lumina” neoliberală progresistă deschide calea spre totalitarismul fiinţei umane
În ceea ce priveşte „lumina” neoliberală progresistă, John Gray, el însuşi un filosof ateu american, surprinde cât se poate de clar realităţile unei lumi neliniştite, instaurate de această pseudo-lumină: „Rolul gândirii umaniste în modelarea celor mai negative regimuri ale secolului trecut este uşor de demonstrat, dar este trecut cu vederea sau negat de cei care au insistat asupra crimelor religiei. Cu toate acestea, crimele în masă ale secolului XXI nu au fost comise de o versiune contemporană a Inchiziţiei spaniole. Ele au fost comise de către regimurile atee în slujba ideilor iluministe ale progresului. Stalin şi Mao nu credeau în păcatul originar. Chiar şi Hitler, care a dispreţuit valorile iluministe cu privire la egalitate şi libertate, a împărtăşit credinţa iluministă conform căreia o lume nouă ar putea fi creată prin voinţa umană. Fiecare dintre aceşti tirani şi-a ima­ginat cum condiţia umană ar putea fi transformată prin utilizarea ştiinţei”3. În acest caz, „istoria oribilă a ateismului arată că ori de câte ori secularismul deţine temporar puterea, se transformă într-o armă letală”4sau „mitul secular al progresului tinde să creeze o eshatologie triumfalistă şi intolerantă. Oamenii care cred că viitorul este secular şi că religia stă în calea progresului se confruntă cu tentaţia de a da o mână de ajutor istoriei, îndepărtând aceste obstacole de pe «autostrada» emancipării umane. «Eu sunt viitorul, iar tu eşti trecutul» este un slogan care creşte intoleranţa, mai ales când viitorul trebuie realizat aici şi acum. În tradiţia iluminismului radical, dispreţul faţă de religie a fost adesea transpus în politici de suprimare”5.
Drept concluzie: învăţăm din istoria umanităţii că experienţa înseamnă viaţă, pe când orice fel de ideologie înseamnă moarte şi terorism. Icoana luminii taborice izvorăşte din preaplinul dumnezeirii de-a pururi prezente, însă icoana „luminii” progresiste este pictată din năzuinţe neclare şi relativizante. Prin urmare, trebuie să alegem între viaţă şi ideologie, între linişte şi teroare. Duminica dedicată Sfântului Grigorie Palama este o pledoarie a Bisericii pentru ca omul să aleagă lumina „întru care va vedea Lumina” (Psalmul 35, 9).
Note
1  Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 119.
2 Prot. Dr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama – cu trei [patru] tratate traduse (Seria Teologică 10), Sibiu, 1938, p. LIII].
3 John Gray, The myth of secularism, apud John Coffey, Mitul toleranţei seculare (Seria de studii creştine Areopagus 11, Cambridge Papers), Timişoara, Centrul de Educaţie Creştină şi Cultură Contemporană Areopagus, 2014, p. 9.
4 Ibidem, p. 9
5 Ibidem, p. 10.