Un ghiocel

Peste mări şi țări de dor,
trec cuvintele în stoluri,
coborând pe la fereastră
bucurie, printre storuri.

Unele-mi spun de iubire,
altele-mi spun de senin,
altele de sentimente
înflorite-n trandafiri.

Doar cuvintele matale
ce pornit-au din grădină,
lâng’o brazdă ‘ ntunecată,
îmi trimiseră lumină,

pe-un fir subțirel o floare,
ce crescuse din zăpadă
şi purta cu sfiiciune
o rochiță albă, dalbă.

Eugenia Bucur, 28.01.2019

Din iarnă

Afară gerul adânc trosneşte
şi muşcă flămând ce-ntâlneşte,
un fulg de zăpadă-n lumină
stă înveşmântat şi-l iubeşte.

Coborât peste lume din stele,
el însuşi o stea primenită,
aduce tezaurul grădinilor
şi rodul bogat livezii văruită.

Un chip de copil stă în fereastră,
purtând pe el doar bucuria,
nu înțelege de ce la sobă
fulgul dăruieşte nostalgia.

Ce mică-i floarea de lumină,
ce peste case face munți,
ce acoperă câmpii întinse
pe adânci ape țesând punți.

Peste copacul dezgolit
mănuşi înalte el croieşte,
oamneni face-ntr-o lumină,
ce apoi pe chip se oglindeşte!

Afară gerul adânc trosneşte
şi muşcă flămând ce-ntâlneşte,
un fulg de zăpadă-n lumină
stă înveşmântat şi-l iubeşte.

Eugenia Bucur, 21.01.2019

Puritate

Atât de pur îmi strigă un clopot,
preț de o clipă sau poate-un minut,
chem verde primăvară peste iubire,
peste neaua ei, ce-mi-e acoperământ.
Străluciri jucăuşe îmi regăsesc privirea.
Hai, lasă-mă, să simt parfumul din crâng!
Un clopot de floare îmi redă nemurirea,
e zâmbetul cerului,
pe-un sentiment călător, curgând!

Eugenia Bucur, 10.01.2019

LA CEAS TÂRZIU, ÎN MIEZ DE NOAPTE..

La ceas târziu în miez de noapte

Un plâns nemângâiat se-aude,

Cu lacrimi multe printre șoapte,

Ce fac batista să se ude..

E o femeie ostenită

După o-ntreagă zi de fugă,

De roboteală nesfârșită,

Și care-acum se-adună-n rugă..

E-ngrijitoare la o casă 

De oameni spre apusul vieții..

De-acum puterile o lasă, 

Iar mâine-n zorii dimineții

Le va lua la rând pe toate:
Și mic dejun și prânz și cină,
Și toate hainele curate,
Și oaspeții ce o să vină,

Și cârpe, mătură, cafele, 

Apoi plimbare la bătrână,

Cumpărăturile și ele..

De unde forțe să-i rămână?..

Și-a așezat la somn bătrânii,
Ce nu-s mai răi ca-n altă parte,
– Puțin severi, ca toți stăpânii –
Și s-a retras și ea deoparte..

După atâta osteneală
Nu i-a mai trebuit mâncare..
Un duș făcut la repezeală
A pus-o, parcă, pe picioare,

Apoi, cu candela aprinsă,
S-a așezat la rugăciune,
De mult necaz fiind cuprinsă
Și plină de amărăciune..

O pârjolește-n suflet dorul
De puiul ei, lăsat cu mama..
Își vede parcă-n vis odorul
Și iată, o cuprinde teama..

Mămica e deja bolnavă,
Iar ea, femeie amărâtă,
Muncește-n case ca o sclavă,
Plângându-și soarta cea urâtă..

Și-ar fi luat cu ea feciorul,
Dar nu-i posibil. Ce să facă?..
În inimă o arde dorul,
Dar dacă s-a născut săracă..

Bărbatul ei a părăsit-o,
Vrăjit de nu știu ce muiere,
Nepăsător că a rănit-o,
Lăsându-i viața în durere..

N-a mai găsit bărbat de treabă,
Să îi accepte băiețelul:
Cereau doar trupul ei în grabă,
Apoi fugeau, c-așa li-i felul!

Se săturase să tot spere 
În bunătatea masculină
Și acceptase în tăcere
Că viața-i uneori haină..

Iar anii ca un vis trecură..
Creștea băiatul lângă mamă,
Dar și nevoile crescură
Și ea-nțelese-atunci cu teamă

Că doar plecarea ei „afară”
Îi va scăpa de-o cruntă soartă..
Să-l lase cu măicuța-n țară..
Decât așa.. mai bine moartă!

Dar ce să faci când n-ai scăpare,
Atunci când fug de tine toți?..
Încerci și tu, chiar dacă doare,
Încerci să te ajuți cum poți..

Acum se roagă cu durere,
Căci în sfârșit e gata treaba..
E stoarsă toată de putere,
(Cer multe „moșul” și cu „baba”)..

A dat un telefon acasă
Și s-a convins că-i totul bine.
Tristeți nespuse o apasă
Și-acum se roagă cu suspine..

 Preot Sorin Croitoru 
– dedicată femeilor care trăiesc în situații asemănătoare –