Niciodată în istorie familiile nu au stat atât de aproape… și atât de departe.

Stăm în aceeași casă, la aceeași masă, uneori chiar pe aceeași canapea… dar fiecare este într-o altă lume. Tatăl derulează pe telefon. Mama citește mesaje. Copilul stă cu ochii lipiți de ecran. Trei oameni în aceeași cameră, dar liniștea dintre ei este mai mare decât distanța dintre două orașe. Nu mai vorbim. Nu mai povestim. Nu mai ascultăm. În multe case nu se mai aud întrebări simple precum „Cum ți-a fost ziua?”. Nu se mai aud râsete lungi. Nu se mai aud povești despre școală, despre copilărie, despre viață. Se aud doar sunete de notificări, vibrații de telefoane și degete care alunecă pe ecran. Copiii cresc lângă părinți… dar fără părinți. Pentru că trupul nostru e acolo, dar mintea noastră e într-un telefon. În timp ce copilul încearcă să spună ceva, noi spunem mereu „stai puțin”. Puținul acela se transformă în ani. Ani în care copilul învață încet că nu e atât de important. Învață că ecranul are prioritate. Învață că lumea virtuală primește mai multă atenție decât el. Și vine o zi când nu mai încearcă să ne spună nimic. Nu pentru că nu mai are ce spune… ci pentru că a învățat că nu este ascultat. Și atunci părinții se miră: „De ce nu mai vorbește copilul cu noi?” Pentru că ani de zile a vorbit singur lângă noi. Pentru că ani de zile noi am fost acolo… dar nu am fost prezenți. Telefonul ne-a furat timpul, atenția și, încet, relațiile. Copiii nu își vor aminti ce model de telefon am avut. Nu își vor aminti câte like-uri am primit. Nu își vor aminti câte mesaje am trimis. Dar își vor aminti dacă atunci când veneau să ne arate un desen noi ridicam ochii spre ei… sau le spuneam „nu acum”. Își vor aminti dacă atunci când voiau să ne povestească ceva, noi ascultam… sau continuam să derulăm pe ecran. Într-o zi, copilăria lor se termină. Fără să ne întrebe. Fără să ne aștepte. Și atunci vom avea tot timpul din lume să stăm pe telefon… dar nu vom mai avea copilul de lângă noi care să ne tragă de mână și să spună „tati, uite ce am făcut”. Telefonul poate aștepta. Copilăria nu. Iar cea mai mare tragedie a vremurilor noastre nu este că avem prea multă tehnologie… ci că, din cauza ei, am început să pierdem lucrurile care contează cu adevărat.

Preot Danu Florin