Imperative naţionale şi politică militantă

 Teorii abstracte de cosmopolitism, importate de aiurea, s-au împrăştiat pe  nesimţite şi au slăbit, cu încetul, simţul conservării naţionale al românilor. Ele au introdus, în mecanismul nostru politic, fraza goală în locul realităţii. De libertăţile politice se folosesc numai privilegiaţii. Clasele de jos ale societăţii au fost lăsate pradă exploatatorilor de pretutindeni – fiind astfel nevoite să facă faţă concurenţei elementelor străine, strâns legate prin instituţiuni de ajutor mutual şi de protecţiune a fiecăruia de către toţi ceilalţi.   

O serie dintre comandamentele strategice ale naţiunii se reflectă, programatic, în documente politice doctrinare elaborate de principalele formaţiuni politice din România. Cu titlu exemplificativ, din respectiva categorie de documente, spicuim formulări precum:  „Libertatea omului fiind cel dintâi drept, noi nu primim intervenirea (nu suntem de acord cu intervenţia n.n.) autorităţilor în exercitarea acestui drept decât pentru a-l proteja şi a-l garanta, oricând el n-are nimic incompatibil cu ordinea publică, cu garanţia şi cu dreptul altuia”.*

„Partida liberală trebuie să susţină garantarea şi dezvoltarea în legi pozitive a libertăţilor cuprinse în Constituţiune (adică implicit şi pe cea a comerţului n.n.), înlăturarea oricăror măsuri ce ar tinde a le nimici, a le restrânge sau a le supune la buna voie a puterii”.**

Căci, „fără un comerciu, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicaţie şi institute de credit, acelea nu pot prospera. A construi dar creditul, a completa sistema noastră de şosele şi a chema şi ajutorul vapoarelor, spre a grăbi transporturile, este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a ieftini exportarea produselor noastre”.***

„S-a pierdut din vedere (imputarea este adusă guvernării liberale n.n.) c ă conducerea intereselor generale nu este afacere de sentiment, ci constituie o ştiinţă, şi că baza nestrămutată a acestei ştiinţe este conservarea individualităţii naţionale şi conformarea legilor organice cu gradul de cultură şi cu mijloacele de producţiune ale acestui popor. Şi, în adevăr, teorii abstracte de cosmopolitism, importate de aiurea, s-au împrăştiat pe nesimţite şi au slăbit, cu încetul, simţul conservării naţionale, aşa de vioi şi de puternic altădată, la români; şi aceste idei, vătămătoare chiar în ţările luminate şi puternice de unde s-au luat (atunci când au fost aplicate prematur n.n.), au devenit un adevărat pericol pentru naţiunea noastră mică şi slabă. Dorinţele de progres şi libertate nechibzuite au introdus, prea adesea, în mecanismul nostru politic, fraza goală în locul realităţii. Ele se mulţumesc cu etichetele instituţiunilor progresului, fără a căuta dacă acele instituţiuni pot rodi la noi, şi cer şi altele, mai costisitoare şi mai neroditoare. Urmările acestor tendinţe erau lesne de prevăzut: instituţiunile cele mai folositoare au devenit numai o sarcină bugetară, libertăţile publice folosesc numai la câţiva oameni luminaţi; iar pentru marea majoritate a populaţiunilor (cetăţenilor ţării n.n.), au devenit de o parte o armă de exploatare a celor (folosită de cei n.n.) mai abili şi mai puţin scrupuloşi, de alta un mijloc de aţâţări şi de discordie între proprietari şi muncitori, cei doi factori principali ai avuţiei naţionale. Clasele de jos ale societăţii; presupuse libere din cauză că avem una din constituţiunile cele mai liberale din Europa – pe când libertatea numai le exploatează, fără ca ele să se bucure de dânsa -, aceste clase au fost lăsate fără protecţiune în prada exploatatorilor de pretutindeni şi în faţa concurenţei elementelor străine, strâns legate prin instituţiuni puternice de ajutor mutual şi de protecţiune a fiecăruia de către toţi ceilalţi. De aceea, meseriaşii români se împuţinează prin oraşe şi sătenii sărăcesc. Este onoarea conservatorilor, oricare a fost steagul sub care au luptat, de a fi denunţat, totdeauna, aceste tendinţe nesănătoase şi de a fi prevăzut, totdeauna, aceste rezultate fatale”.****

Radu Mihai CRIŞAN, SPRE EMINESCU Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, Ediţia a IV-a (reeditare după ediţia a III-a revizuită) Editura TIBO BUCUREŞTI, 2008, p. 253. 

---

*Programa din 1863 a Partidului Naţional Liberal, în Damian Hurezeanu şi George Sbârnă, Partide şi curente  politice în România – 1821-1918. Programe şi orientări doctrinare – 150 de surse originale, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, pag. 116, 117 

**Programa din 1866 a Partidului Naţional Liberal, ibidem, pag. 118 

***Programa din 1867 a Partidului Naţional Liberal, ibidem., pag. 122 

**** Programul  din 1880 al Partidului Conservator, ibidem, pag. 206, 207 

ADU-ȚI AMINTE DE UNDE AI CĂZUT!

 Știți că nu dau eu sfaturi toată ziua, ci eu dau sfaturi numai atunci când mi se cer.. Totuși, deoarece suntem în post și deoarece prin intermediul spovedaniilor enoriașilor mei am intrat din nou în contact cu suferința umană, vreau să vă spun niște lucruri de suflet.. Adică de la suflet de „profesionist” al credinței la suflet de „consumator” al darurilor Sfintei Biserici.. Dragii mei, văd multă neorânduială în viețile oamenilor. În consecință, văd multă durere, multă suferință, multe lacrimi.. Și vine lumea la noi, preoții, ca să scape de suferințe, dar nu înțelege că suferințele și le face omul cu mâna lui.. În majoritatea cazurilor care-mi trec pe sub epitrahil, suferința nu este decât semnul exterior al raportării greșite față de Dumnezeu. Că dacă Îl supărăm pe Dumnezeu, El Își retrage harul și binecuvântarea de deasupra noastră, și atunci toată ființă noastră începe să sufere. De la interior spre exterior, adică mai întâi suferă sufletul, apoi se îmbolnăvește trupul.. 

De aceea a zis Hristos paraliticului de la Capernaum: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”. Adică Domnul îi vindecase omului izvorul suferințelor, sufletul. Așadar vine omul cu suferințe la noi, preoții, și îl învățăm, îi explicăm cu blândețe că va scăpa de necazurile lui atunci când își va însănătoși relația cu Dumnezeu, adică atunci când el se va comporta ca un fiu față de Tatăl ceresc, căci Tatăl va da „haină pe umărul lui” (harul pierdut), va pune „inel pe degetul lui” (autostima pierdută), îi va da „vițelul cel îngrășat” (pe Domnul Hristos) ca să-l mănânce. Îi explicăm omului că dacă vrea să scape de probleme trebuie să lucreze la cauzele care au atras aceste probleme asupra sa. Dacă vrei să omori un spin înalt cât omul, este suficient să-i retezi rădăcina cea firavă și l-ai omorât imediat! Dacă vrei să ieși din depresii, tulburări, nefericirii, dureri și plânsuri taie, domnule, o dată necredința aceasta în care trăiești, acceptă-ți Dumnezeul Cel în Treime închinat și slăvit și trăiește ca un adevărat fiu al lui Dumnezeu! Uite așa îi învățăm noi, preoții, pe oameni, iar ei preferă să iasă dezamăgiți de la spovedanie, nemulțumiți că nu am putut să facem un hocus pocus prin care să ștergem cu buretele toate problemele lor.. Nu, dragii mei, nu putem face hocus pocus! Nici Domnul Iisus Hristos nu a făcut hocus pocus, ci a rezolvat ceva probleme acolo unde a văzut o hotărâre clară de întoarcere la Dumnezeu a unor personaje biblice, cum era vameșul Zaheu, de exemplu. Că la ce ți-ar folosi ție să scapi de durere, rămânând în continuare fără Dumnezeu, când Dumnezeu ți-a trimis durerea tocmai ca tu să începi să strigi către El în amărăciunea ta?.. Eu să fac hocus pocus, iar tu să te întorci fericit la blestemata ta viață lipsită de Dumnezeu?.. Nu se poate. Întoarce-te la Dumnezeu, iar El, Cel Care te-a tras de urechi prin intermediul suferințelor vieții tale, îți va ridica suferințele. Fratele meu, sora mea, ai înțeles prin urmare că fericirea ta este ÎN MÂINILE TALE?.. Iată, aceste lucruri vroiam să vi le spun și vouă, pentru că îmi pare rău când văd atâta durere la spovedanie.. Puneți la inimă ceea ce v-am scris acum. Și amintiți-vă îndemnul pe care îl face Domnul Hristos unuia dintre episcopii din Apocalipsa: „ADU-ȚI AMINTE DE UNDE AI CĂZUT”! Așa să ne ajute Dumnezeu pe toți!

Părintele Sorin Croitoru de la Mantova (Italia)

Lumina taborică și „lumina” neoliberală progresistă

   Sunt convins că la o privire ex abrupto, tema eseului de faţă poate părea puţin bizară. În primul rând, asocierea dintre cele două feluri de lumină constituie o contradicţie flagrantă, nicidecum o relaţie de percepţie copulativă, adică afinitate de abordare, cum ar putea să sugereze conjuncţia „şi”. În al doilea rând, antiteza evidentă dintre cele două feluri de lumină reflectă realităţi plasabile în contexte istorice, nu numai diferite, dar şi distanţabile din punct de vedere gnoseologic: lumina taborică ne trimite la secolul al XIV-lea, adică la năzuinţa pentru îndumnezeire ca experienţă cu Dumnezeu-Treimea, „lumina” neo­liberală progresistă la secolul XXI, adică la impunerea sfidătoare a marxismului cultural al vremurilor noastre, care are drept ADN corectitudinea politică. În consecinţă, am putea spune că nu se poate stabili nici un punct de convergenţă între ele.

În ciuda acestor distonii insurmontabile, totuşi, putem identifica un punct comun: amândouă sunt angajate în procesul de luminare a omului. Diferenţa considerabilă este că uneia, luminii taborice, îi aparţine în mod intrinsec şi real capacitatea de (i)luminare a fiinţei umane prin îndumnezeire, adică deplina şi veşnica comuniune cu Dum­nezeu- Treimea prin Sfintele Taine, care actualizează şi întreţine statutul de membru al Bisericii, dar şi potenţează în chip duhovnicesc, sublim şi integral, umanul din noi, pe când cealaltă „lumină”, neoliberală progresistă, are doar pretenţia luciferică a unei (i)luminări prin racordarea la teoriile seculariste, care, tot în mod real şi deplin, desfigurează şi fisurează unitatea şi umanul din noi, producând o „cultură” hristofobă: „Aproape tot ceea ce ne înconjoară azi, în ţările occidentale, e anticreştin, pe faţă – cel mai adesea cu o obstinaţie deopotrivă ignară şi răuvoitoare. Antipatia ori chiar repulsia faţă de creştinism, exprimată prin libertăţile pe care ni le luăm împotriva tradiţiei lui, a devenit aproape unicul conţinut spiritual al modernităţii noastre. Ne place spontan numai ce pune creştinismul într-o lumină proastă. Orice nu e creştinism suscită spontan simpatia (şi sfârşeşte prin a fi aclamat), aproape tot ce îl afirmă e suspectat (şi în cele din urmă pus la colţ)”1.

În timp ce lumina taborică te verticalizează, în sensul că te leagă prin Dumnezeu de oameni, a căror demnitate, libertate şi identitate nu pot fi tranzacţionate nici măcar ideologic, darmite ontologic sau biologic, „lumina” neoliberală progresistă te orizontalizează, în sensul că omul devine o marfă vandabilă şi permanent disecată prin lupa de pe taraba umanismului ateu, a cărui osatură centrală este modificarea şi relativizarea a tot ceea ce înseamnă suma datelor ontologice, naturale şi tradiţionale ale omului.

Lumina taborică deschide calea spre împlinire şi liniştire

Cu alte cuvinte, lumina taborică este dătătoare de linişte, de împlinire, de comuniune, de unificare, de libertate responsabilă, de limpezime a minţii şi a inimii, de iubire curată între făpturile lui Dumnezeu şi de integritate duhovnicească, iar „lumina” neoliberală progresistă este sursă de tulburare, de fragmentare, de sciziune, de polarizare între minoritari şi majoritari, de libertăţi iresponsabile, de nebuloasă mentală şi cardiacă, de discriminare perpetuu neasumată a oamenilor şi dezintegrare păcătoasă.

Lumina taborică pune în valoare omul ca realitate empirică, pe când „lumina” neoliberală progresistă converteşte omul într-o ideologie.

Pentru a ne edifica despre experienţa isihastă a luminii taborice ca experienţă duhovnicească, aducem în atenţie un text de mare profunzime al Sfântului Grigorie Palama: „Iată motivul pentru care cel ce doreşte unirea cu Dumnezeu părăseşte viaţa păcătoasă (…), voind mai bine să petreacă în tainele nepătrunse ale isihiei, nelucrând cele ale lumii şi netulburându-se de griji, liber de orice legătură. În acelaşi fel de viaţă desfăcându-şi sufletul, pe cât posibil, de orice legături necurate, îşi dedică mintea rugăciunii neîntrerupte către Dumnezeu, prin care, devenind întreg al Său, află un urcuş nou şi negrăit spre ceruri: întunericul nepătruns al tăcerii tainice ascunse. Cufundându-şi mintea cu o desfătare negrăită, în această noapte adâncă, plină de o linişte curată, deplină şi dulce, de-o adevărată netulburare şi tăcere, se înalţă în zbor peste toate creaturile. În felul acesta ieşind cu totul din sine şi devenind întreg al lui Dumnezeu, vede o lumină dumnezeiască, inaccesibilă simţului, pentru că a simţit dar vedere scumpă şi sfântă sufletelor şi minţilor curate; vedere fără de care n-ar putea fi mintea unită cu cele deasupra ei, numai prin faptul că are simţul mintal, aşa precum nici ochiul trupului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă”2.

„Lumina” neoliberală progresistă deschide calea spre totalitarismul fiinţei umane

În ceea ce priveşte „lumina” neoliberală progresistă, John Gray, el însuşi un filosof ateu american, surprinde cât se poate de clar realităţile unei lumi neliniştite, instaurate de această pseudo-lumină: „Rolul gândirii umaniste în modelarea celor mai negative regimuri ale secolului trecut este uşor de demonstrat, dar este trecut cu vederea sau negat de cei care au insistat asupra crimelor religiei. Cu toate acestea, crimele în masă ale secolului XXI nu au fost comise de o versiune contemporană a Inchiziţiei spaniole. Ele au fost comise de către regimurile atee în slujba ideilor iluministe ale progresului. Stalin şi Mao nu credeau în păcatul originar. Chiar şi Hitler, care a dispreţuit valorile iluministe cu privire la egalitate şi libertate, a împărtăşit credinţa iluministă conform căreia o lume nouă ar putea fi creată prin voinţa umană. Fiecare dintre aceşti tirani şi-a ima­ginat cum condiţia umană ar putea fi transformată prin utilizarea ştiinţei”3. În acest caz, „istoria oribilă a ateismului arată că ori de câte ori secularismul deţine temporar puterea, se transformă într-o armă letală”4sau „mitul secular al progresului tinde să creeze o eshatologie triumfalistă şi intolerantă. Oamenii care cred că viitorul este secular şi că religia stă în calea progresului se confruntă cu tentaţia de a da o mână de ajutor istoriei, îndepărtând aceste obstacole de pe «autostrada» emancipării umane. «Eu sunt viitorul, iar tu eşti trecutul» este un slogan care creşte intoleranţa, mai ales când viitorul trebuie realizat aici şi acum. În tradiţia iluminismului radical, dispreţul faţă de religie a fost adesea transpus în politici de suprimare”5.

Drept concluzie: învăţăm din istoria umanităţii că experienţa înseamnă viaţă, pe când orice fel de ideologie înseamnă moarte şi terorism. Icoana luminii taborice izvorăşte din preaplinul dumnezeirii de-a pururi prezente, însă icoana „luminii” progresiste este pictată din năzuinţe neclare şi relativizante. Prin urmare, trebuie să alegem între viaţă şi ideologie, între linişte şi teroare. Duminica dedicată Sfântului Grigorie Palama este o pledoarie a Bisericii pentru ca omul să aleagă lumina „întru care va vedea Lumina” (Psalmul 35, 9).

 † Ignatie, Episcopul Huşilor,  Ziarul Lumina

Note

1  Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 119.
2 Prot. Dr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama – cu trei [patru] tratate traduse (Seria Teologică 10), Sibiu, 1938, p. LIII].
3 John Gray, The myth of secularism, apud John Coffey, Mitul toleranţei seculare (Seria de studii creştine Areopagus 11, Cambridge Papers), Timişoara, Centrul de Educaţie Creştină şi Cultură Contemporană Areopagus, 2014, p. 9.
4 Ibidem, p. 9
5 Ibidem, p. 10.

Etnicitate şi structură socială

  Averea e putere. Oamenii, prin trebuinţele lor, depind de acela care o deţine. De aceea, a năzui după bogăţie e totuna cu a năzui după putere. Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Cel sărac e totdeauna sclav şi neegal cu cel de care depinde prin trebuinţele sale. Ceea ce numim, în genere, cestiuni constituţionale nu sunt, în esenţă, decât cestiuni de posesiune. Pericolul oricărei constituţiuni constă într-o împărţeală perversă a averilor.

Referindu-se la acest subiect, cu elocinţă copleşitoare, Mihai Eminescu detaliază: “Din dominare se naşte deosebirea între libertate şi nelibertate. E nelibertatea celui ce nu posedă faţă cu libertatea celui ce posedă”. “Pe baza ei se formează, în societatea cetăţeană de stat, clase. Aceste clase încep prin aceea că sunt fapte. Din ce în ce, însă, clasele vin la conştiinţa antitezei lor. Aceasta antiteză organică a amânduror claselor se exprimă în interese economice. Clasa săracă reprezintă procesul formării de capital, tendinţa de a-l forma, clasa bogată procesul conservării capitalului şi a dominării”. “Fiecare popor(;) conţine o clasă neliberă şi una liberă. Acesta e un raport organic.

Însă, aceste stări de lucruri sunt în contradicţie cu ideea personalităţii. Conform acestei idei oamenii sunt (;) determinaţi prin sine înşii, liberi. De-aceea, se iscă, întotdeauna, lupte ale nonposesorilor contra posesorilor. Urmarea acestor lupte este, totdeauna, învingerea posesorilor asupra neposesorilor. Aceasta se întâmplă, întotdeauna(;), pentru că, dintre neposesori jumătate speră a deveni ei înşii posesori. În clasa neposesorilor n-a existat niciodată concordie şi, de-aceea, victoria celorlalţi a fost totdeauna neapărată. Însă, această victorie e o supunere şi mai mare a neproprietarilor sub proprietari, din cauză că, acuma, cei de-ntâi nu sunt numai fără proprietate, dar, au devenit, totdeodată, un pericol permanent, un inamic. Acest proces social e adevărata istorie a mişcării claselor de jos. Consecinţa luptei a fost sclavia definitivă       a clasei de jos, prin nelibertate fiind sfărâmată însăşi voinţa – autonomia personalităţii. De aceea, de posesiune e legat interesul de a o avea, căci, cu ea, nu am numai posesiunea mea, ci am putere asupra celorlalţi oameni. Aceasta e ideea socială din averi, spre distingere de ideea lor economică. Averea e putere. Pe această natură a posesiunii se bazează tendinţa fiecărui om de-a căpăta posesiune, de-a face avere. Căci, în posesiune e cuprins şi altceva decât numai un mijloc spre satisfacerea trebuinţelor – averile-s elementul puterii. Năzuinţa oamenilor după bogăţie e identică cu năzuinţa lor după putere. Această putere consistă     într-aceea că alţii, prin trebuinţele lor, depind de mine (de acela ce o deţine n.n.) şi, de-aceea, voinţa celorlalţi e supusă voinţei mele (acestuia n.n.). Dacă această putere e pusă în esecuţiune, ea se numeşte dominare – de-aceea, cine năzuieşte după avere caută dominarea (să domine n.n.). Iar ceea ce compune istoria nu sunt epoce, ci puteri.  Istoria nu e o combinaţiune de tabele cronologice, ci cunoaşterea unor puteri organice. Una din cele mai uriaşe puteri ale istoriei e viaţa averilor”(8 Mihai Eminescu, Manuscrisul Economia naţională, în Opere, vol. XV, pag.  1140)

Şi, date fiind “antiteza dintre bogăţie şi sărăcie”, precum şi faptul că ”aceste două antiteze (clase sociale ce nutresc, permanent, una faţă de cealaltă, interese antagoniste n.n.) intră în reprezentanţa poporului”, care, precum se ştie, elaborează legea fundamentală a ţării, “pericolul unei constituţiuni” – adică a “organismului care face legile” – “constă într-o împărţeală perversă a averilor”; căci, “ceea ce numim, în genere, cestiuni constituţionale, nu sunt, în esenţă, decât cestiuni de posesiune”.

Acest pericol ameninţă fiecare ţară a lumii, întrucât, “constituţiunea este forma în care statul îşi formulează voinţa, în sensul cel mai larg al cuvântului”, iar “legile sunt voinţa personală a statului, au un cuprins intern determinat”; şi, prin urmare, “nu e nici un stat fără constituţiune, numai e posibil (chiar dacă există, uneori, posibilitatea n.n.) ca şeful statului, însuşi, să fie constituţiunea (situaţia specifică regimurilor de guvernare despotică n.n.)”. 

Aşadar, “daţi-mi statul cel mai absolutist, în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului cel mai liber, în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali (mai aproape de înfăptuirea dezideratului echităţii relaţiilor interumane n.n.), decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri (săraci n.n.). Căci omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are; cel sărac fiind totdeauna sclav şi neegal cu cel ce stă deasupra lui”( idem, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 31).

Radu Mihai CRIŞAN, SPRE  EMINESCU, Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului,

Ed TIBO, București 2008, p. 285-287

SE STINGE FOCUL DRAGOSTEI..

Un creștinism fără iubire,

Cum astăzi unii ni-l propun,

E doar o biată amăgire

Și pierde ce avea mai bun,

Căci începutul lui și țelul

Și însuși scopul de a fi,

Puterea de-a-l trăi și zelul,

Sunt toate-n verbul A IUBI!

Ne pierdem singuri mântuirea,

Și nu din lipsă de Hristos,

Ci pentru că, pierzând iubirea,

Noi L-am făcut neputincios..

Nici nu ne-ascultă cei pe care

Ne străduim să-i convertim

Și ne privesc cu nepăsare,

Căci simt că noi nu îi iubim.

V-am spus deja: întâi IUBIREA,

Apoi discursuri de-orice fel;

Aceasta-nseamnă mântuirea:

Să crezi în El, iubind ca El!

Mă doare inima, căci iată,

Trăim un mare paradox:

Avem credința-adevărată,

Dar n-avem.. SUFLET ortodox!

Cândva găseai de amândouă

La neamul nostru cel străbun.

„Rușine să vă fie vouă!”,

Din cer strămoșii azi ne spun,

Căci unii și-au pierdut credința

Și râd de ea și-o necinstesc,

Iar alții și-au pierdut căința

Și sunt trufași și nu iubesc.

Puțini mai reușesc să-și țină

Arzând în piepturile lor

O sfântă inimă creștină

Și-un suflet cald și iubitor..

Să nu ne părăsești, Stăpâne,

Aprinde-ne, căci ne-am răcit..

Pierduți în poftele păgâne,

În suflete am sărăcit..

Mai dă-ne-un strop de bunătate

Prin harul Duhului Cel Sfânt,

Să fie iar creștinul frate

Cu orice om de pe pământ..

Prin fapte să trăim credința,

Uimind în viața de aici;

Să-Ți răsplătim bunăvoința,

Fiindu-Ți vrednici ucenici!

 Preot Sorin Croitoru

ÎNȚELEPCIUNE

M-am săturat să-mi spun părerea,

Vorbind ORICÂND despre ORICE.

Îmi văd de treburile mele,

Și dacă-ați ști ce bine e..

Căci când eram la începuturi

Vroiam mereu să spun ceva,

Chiar dacă treaba-n chestiune..

Adeseori ori nu mă privea!

Cădeam de multe ori în plasa

Unor agenți provocatori,

Că-s pline vremurile noastre

De farisei ispititori..

Da, îmi cereau să-mi spun părerea

Și să dezbat orice subiect,

Iar eu, luat adesea-n pripă,

Nu răspundeam chiar la obiect..

Doar nu suntem în viața noastră

Mereu ÎN TOATE specialiști..

Mai bine să nu-ți dai părerea,

Decât, vorbind greșit, să riști!

Și-atunci când zici ceva la oameni

Să spui că e PĂREREA TA,

Căci, bineînțeles, se poate

Să fie și greșeli prin ea..

Dar nu, în vremurile alea

Credeam, naiv, că-n tot ce spun

E doar înțelepciune pură..

Credeam că tot ce zic e bun!

Iar când, șezând pe un fotoliu,

Din când în când mai reciteam,

Descoperindu-mi vreo eroare,

În suflet tare mă mâhneam..

Pe frunte-mi apărea sudoarea

Și mâna mi-o treceam prin păr,

Văzând cu groază cum eroarea

Eu o numisem.. ADEVĂR!

E-o spovedanie aceasta?..

Putem să o chemăm și-așa,

Dar din greșelile-mi trecute

Aș vrea să învățați ceva,

Anume că Hristos nu-ți cere

Să spui CEVA despre ORICE,

Ci să vorbești cu multă grijă,

Iar dacă taci, mai bine e!

Iar când vorbești despre credință..

Să fii atent, că este foc!

De n-ai citit Filocalia,

Mai bine nu vorbi deloc!

Căci numai sfinții din vechime

Prin viața lor, primit-au har

Și ori interpretezi Scriptura

CA EI, ori totu-i în zadar!

Deci, fraților, vă rog din suflet:

Să nu vă credeți teologi;

Decât să semeni cunoștința,

Mai bine-ți este să te rogi.

Iar eu vorbesc de-acum încolo

Doar ce îmi este de folos,

Slăvindu-L cât mă ține gura

Pe Domnul meu Iisus Hristos!

de Preot Sorin Croitoru

AI FOST ȘI EȘTI ȘI VEI MAI FI.

Ai fost și ești și vei mai fi,

Dar nu uita că într-o zi

Va înceta prezența ta

Și nu știi unde vei pleca..

Tu, o grămadă de pământ

Și o suflare de Duh Sfânt,

Cât crezi că vei împărăți?

Mai ești acum, dar cât vei fi?..

Gândește-te acum, când ești,

La clipa când o să gândești

Că poate n-ai trăit cu rost

În toată vremea cât ai fost..

Nu-ți pierde timpul efemer,

Ci leagă-ți viața ta de Cer

Și-n clipa când nu vei mai fi,

În cer la Domnul vei trăi!

amin

Preot Sorin Croitoru

Copiii

                                                              Spicele dragostei în lanul de grâu,

sămânța sensibilității venită devreme,

pentru mai târziu.

Ridic privirea peste zare,

acolo unde copiii au întrebări,

în „De ce?” mi se opreşte sufletul

şi el întrebat de o mie de ori.

În necuprinse vorbe stă adevărul

şi culoarea dragostei fără sfârşit,

iubirea ta a pictat chipuri,

în bobul spicului de grâu aurit.

Eugenia Bucur