A apărut numărul 4 al revistei CUTEZĂTOR

 Portalul de știri „CUTEZĂTOR” este din data de 16 martie 2016 revistă/periodică recunoscută de Biblioteca Națională a României. Publicația apare periodic și în varianta scrisă doar la comenzile cititorilor. Pentru a intra în posesia integrală a revistei şi pentru abonamente, contactaţi adresele de email: 

• cutezator2015@yahoo.com și telefon: 0760987321

Citiți integral aici

EEF Crișana cere înființarea primului Centru de Cercetare Artistică!

Consorţiul ONG reprezentat de EEF Crisana, observând alături de spusele Directorului Academiei Romane , Aurel Ioan Pop, că generaţia prezenta precum şi cele viitoare, au o foarte scăzută toleranţă la cultură, propune înfiinţarea acestu Centru.

Intrarea tot mai bruscă şi insidioasa a social media, smartphones, serialelor şi alte produse electronice, au îndepărtat şi îndepărtează tineretul, copiii de lectură, de cultură, de o viaţă psihică şi fizică sănătoasă.

Centrul îşi propune să promoveze artă, studiul şi cercetarea ei ca un antidot la adicţie, depresie şi bullying. Semnați petiția aici

EEF Crișana

Un nou centru european în Sardinia/Italia al Federației EURO EDUCATION!

   Federația EURO EDUCATION a înființat astăzi un nou centru administrativ după ce, în data de 18 aprilie 2019, anunțam înființarea unei noi regiuni administrative în Județul Mehedinți. Este al șaptelea centru EEF după cele din Craiova, Suceava, Târgu-Jiu, Oradea și București. 

  Noul centrul administrativ din Samugheo / Sardinia / Italia, va fi reprezentant de Lăcrimioara Iva, Giusi Caddeo și Loi Piero Giuseppe. Această filială este al 26-a centru/departament al echipei noastre și al 35-lea punct de lucru al afiliaților noștri.

• În numele afiliaților și partenerilor noștri vă mulțumim pentru alegerea făcută și vă promitem că împreună vom constitui un mecanism civil indestructibil politicilor totalitare sau extremiste ce împiedică dezvoltarea societății civile.

Capcana îndatorării externe

  O ţară subjugată economic, cesionată întreprinderilor străine, debitoare altor ţări, nu mai este pe deplin stăpână pe soarta ei, chiar dacă politiceşte se bucură de o constituţie şi de o organizare politică în aparenţă neatârnate. 

„Cu ce sunt asigurate toate împrumuturile noastre, atât publice cât şi private de la străini? Cu pământul nostru. Statul ipotechează domeniile sale şi privaţii moşiile. Chiar creditul funciar, care a mai scăpat pe proprietari din ghearele cametei, ce este altceva decât un mare împrumut contractat la străini pentru a scăpa de lepra împrumuturilor mici? Ce este însă o ipotecă? Este un drept eventual de proprietate. Deci, proprietatea cea mare a pământului nostru este eventual în mâinile străinilor. Eventual se poate schimba în definitiv, şi nu este niciodată înţelept a da proprietatea de pământ în mâinile străinilor, căci drepturile politice nu sunt, la urma urmelor, decât consecinţa proprietăţii pământului şi pierderea proprietăţii este identică cu aceea a existenţei naţionale”*.

Importanţa vitală pentru orice stat de a-şi păstra, în permanenţă, proprietatea deplină asupra teritoriului său, a constituit, prin vreme, subiect de reflecţie pentru numeroşi gânditori de prestigiu incontestabil. Spre exemplu, Dimitrie Gusti opinează:   “O ţară subjugată economic, cesionată întreprinderilor străine, debitoare altor ţări, nu mai este pe deplin stăpână pe soarta ei, chiar dacă politiceşte se bucură de o constituţie şi o organizare politică în aparenţă neatârnată.   Apoi, activitatea economică este cea care leagă cel mai mult o naţiune de pământul ei. Toate resursele de trai pe care mediul geografic le asigură, de la păşunile potrivite pentru păstorit, sau câmpurile de cultură, până la cele mai ascunse zăcăminte minerale, sunt ale naţiunii şi urmează să fie folosite treptat, după (în concordanţă cu n.n.) dezvoltarea firească a naţiunii (chiar n.n.) şi în măsura în care (chiar dacă n.n.) apar, pentru urmaşi, alte mijloace de trai. O viaţă economică cedată străinilor duce la o exploatare nemiloasă a bogăţiilor pe care le are ţara, la secătuirea posibilităţilor de trai pentru generaţiile viitoare sau, cel puţin, la apariţia unor activităţi străine de firea şi stadiul de dezvoltare organică a naţiunii respective, ceea ce conduce la dezechilibru interior şi la dezagregarea comunităţii naţionale”**

Radu Mihai CRIŞAN, SPRE  EMINESCU, Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului,

Ed TIBO, București 2008, p. 314-315

---

* Alexandru D. Xenopol, Studii economice, 1882, Partida liberală şi mişcarea economică, în O.e.-X, pag. 193, 194 

** Dimitrie Gusti, Cunoaştere şi acţiune în serviciul Naţiunii, Fundaţia Culturală Principele Carol, Bucureşti, 1939, vol. I, pag. 14, 15   

Imperative naţionale şi politică militantă

 Teorii abstracte de cosmopolitism, importate de aiurea, s-au împrăştiat pe  nesimţite şi au slăbit, cu încetul, simţul conservării naţionale al românilor. Ele au introdus, în mecanismul nostru politic, fraza goală în locul realităţii. De libertăţile politice se folosesc numai privilegiaţii. Clasele de jos ale societăţii au fost lăsate pradă exploatatorilor de pretutindeni – fiind astfel nevoite să facă faţă concurenţei elementelor străine, strâns legate prin instituţiuni de ajutor mutual şi de protecţiune a fiecăruia de către toţi ceilalţi.   

O serie dintre comandamentele strategice ale naţiunii se reflectă, programatic, în documente politice doctrinare elaborate de principalele formaţiuni politice din România. Cu titlu exemplificativ, din respectiva categorie de documente, spicuim formulări precum:  „Libertatea omului fiind cel dintâi drept, noi nu primim intervenirea (nu suntem de acord cu intervenţia n.n.) autorităţilor în exercitarea acestui drept decât pentru a-l proteja şi a-l garanta, oricând el n-are nimic incompatibil cu ordinea publică, cu garanţia şi cu dreptul altuia”.*

„Partida liberală trebuie să susţină garantarea şi dezvoltarea în legi pozitive a libertăţilor cuprinse în Constituţiune (adică implicit şi pe cea a comerţului n.n.), înlăturarea oricăror măsuri ce ar tinde a le nimici, a le restrânge sau a le supune la buna voie a puterii”.**

Căci, „fără un comerciu, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicaţie şi institute de credit, acelea nu pot prospera. A construi dar creditul, a completa sistema noastră de şosele şi a chema şi ajutorul vapoarelor, spre a grăbi transporturile, este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a ieftini exportarea produselor noastre”.***

„S-a pierdut din vedere (imputarea este adusă guvernării liberale n.n.) c ă conducerea intereselor generale nu este afacere de sentiment, ci constituie o ştiinţă, şi că baza nestrămutată a acestei ştiinţe este conservarea individualităţii naţionale şi conformarea legilor organice cu gradul de cultură şi cu mijloacele de producţiune ale acestui popor. Şi, în adevăr, teorii abstracte de cosmopolitism, importate de aiurea, s-au împrăştiat pe nesimţite şi au slăbit, cu încetul, simţul conservării naţionale, aşa de vioi şi de puternic altădată, la români; şi aceste idei, vătămătoare chiar în ţările luminate şi puternice de unde s-au luat (atunci când au fost aplicate prematur n.n.), au devenit un adevărat pericol pentru naţiunea noastră mică şi slabă. Dorinţele de progres şi libertate nechibzuite au introdus, prea adesea, în mecanismul nostru politic, fraza goală în locul realităţii. Ele se mulţumesc cu etichetele instituţiunilor progresului, fără a căuta dacă acele instituţiuni pot rodi la noi, şi cer şi altele, mai costisitoare şi mai neroditoare. Urmările acestor tendinţe erau lesne de prevăzut: instituţiunile cele mai folositoare au devenit numai o sarcină bugetară, libertăţile publice folosesc numai la câţiva oameni luminaţi; iar pentru marea majoritate a populaţiunilor (cetăţenilor ţării n.n.), au devenit de o parte o armă de exploatare a celor (folosită de cei n.n.) mai abili şi mai puţin scrupuloşi, de alta un mijloc de aţâţări şi de discordie între proprietari şi muncitori, cei doi factori principali ai avuţiei naţionale. Clasele de jos ale societăţii; presupuse libere din cauză că avem una din constituţiunile cele mai liberale din Europa – pe când libertatea numai le exploatează, fără ca ele să se bucure de dânsa -, aceste clase au fost lăsate fără protecţiune în prada exploatatorilor de pretutindeni şi în faţa concurenţei elementelor străine, strâns legate prin instituţiuni puternice de ajutor mutual şi de protecţiune a fiecăruia de către toţi ceilalţi. De aceea, meseriaşii români se împuţinează prin oraşe şi sătenii sărăcesc. Este onoarea conservatorilor, oricare a fost steagul sub care au luptat, de a fi denunţat, totdeauna, aceste tendinţe nesănătoase şi de a fi prevăzut, totdeauna, aceste rezultate fatale”.****

Radu Mihai CRIŞAN, SPRE EMINESCU Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, Ediţia a IV-a (reeditare după ediţia a III-a revizuită) Editura TIBO BUCUREŞTI, 2008, p. 253. 

---

*Programa din 1863 a Partidului Naţional Liberal, în Damian Hurezeanu şi George Sbârnă, Partide şi curente  politice în România – 1821-1918. Programe şi orientări doctrinare – 150 de surse originale, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, pag. 116, 117 

**Programa din 1866 a Partidului Naţional Liberal, ibidem, pag. 118 

***Programa din 1867 a Partidului Naţional Liberal, ibidem., pag. 122 

**** Programul  din 1880 al Partidului Conservator, ibidem, pag. 206, 207 

ADU-ȚI AMINTE DE UNDE AI CĂZUT!

 Știți că nu dau eu sfaturi toată ziua, ci eu dau sfaturi numai atunci când mi se cer.. Totuși, deoarece suntem în post și deoarece prin intermediul spovedaniilor enoriașilor mei am intrat din nou în contact cu suferința umană, vreau să vă spun niște lucruri de suflet.. Adică de la suflet de „profesionist” al credinței la suflet de „consumator” al darurilor Sfintei Biserici.. Dragii mei, văd multă neorânduială în viețile oamenilor. În consecință, văd multă durere, multă suferință, multe lacrimi.. Și vine lumea la noi, preoții, ca să scape de suferințe, dar nu înțelege că suferințele și le face omul cu mâna lui.. În majoritatea cazurilor care-mi trec pe sub epitrahil, suferința nu este decât semnul exterior al raportării greșite față de Dumnezeu. Că dacă Îl supărăm pe Dumnezeu, El Își retrage harul și binecuvântarea de deasupra noastră, și atunci toată ființă noastră începe să sufere. De la interior spre exterior, adică mai întâi suferă sufletul, apoi se îmbolnăvește trupul.. 

De aceea a zis Hristos paraliticului de la Capernaum: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”. Adică Domnul îi vindecase omului izvorul suferințelor, sufletul. Așadar vine omul cu suferințe la noi, preoții, și îl învățăm, îi explicăm cu blândețe că va scăpa de necazurile lui atunci când își va însănătoși relația cu Dumnezeu, adică atunci când el se va comporta ca un fiu față de Tatăl ceresc, căci Tatăl va da „haină pe umărul lui” (harul pierdut), va pune „inel pe degetul lui” (autostima pierdută), îi va da „vițelul cel îngrășat” (pe Domnul Hristos) ca să-l mănânce. Îi explicăm omului că dacă vrea să scape de probleme trebuie să lucreze la cauzele care au atras aceste probleme asupra sa. Dacă vrei să omori un spin înalt cât omul, este suficient să-i retezi rădăcina cea firavă și l-ai omorât imediat! Dacă vrei să ieși din depresii, tulburări, nefericirii, dureri și plânsuri taie, domnule, o dată necredința aceasta în care trăiești, acceptă-ți Dumnezeul Cel în Treime închinat și slăvit și trăiește ca un adevărat fiu al lui Dumnezeu! Uite așa îi învățăm noi, preoții, pe oameni, iar ei preferă să iasă dezamăgiți de la spovedanie, nemulțumiți că nu am putut să facem un hocus pocus prin care să ștergem cu buretele toate problemele lor.. Nu, dragii mei, nu putem face hocus pocus! Nici Domnul Iisus Hristos nu a făcut hocus pocus, ci a rezolvat ceva probleme acolo unde a văzut o hotărâre clară de întoarcere la Dumnezeu a unor personaje biblice, cum era vameșul Zaheu, de exemplu. Că la ce ți-ar folosi ție să scapi de durere, rămânând în continuare fără Dumnezeu, când Dumnezeu ți-a trimis durerea tocmai ca tu să începi să strigi către El în amărăciunea ta?.. Eu să fac hocus pocus, iar tu să te întorci fericit la blestemata ta viață lipsită de Dumnezeu?.. Nu se poate. Întoarce-te la Dumnezeu, iar El, Cel Care te-a tras de urechi prin intermediul suferințelor vieții tale, îți va ridica suferințele. Fratele meu, sora mea, ai înțeles prin urmare că fericirea ta este ÎN MÂINILE TALE?.. Iată, aceste lucruri vroiam să vi le spun și vouă, pentru că îmi pare rău când văd atâta durere la spovedanie.. Puneți la inimă ceea ce v-am scris acum. Și amintiți-vă îndemnul pe care îl face Domnul Hristos unuia dintre episcopii din Apocalipsa: „ADU-ȚI AMINTE DE UNDE AI CĂZUT”! Așa să ne ajute Dumnezeu pe toți!

Părintele Sorin Croitoru de la Mantova (Italia)

Lumina taborică și „lumina” neoliberală progresistă

   Sunt convins că la o privire ex abrupto, tema eseului de faţă poate părea puţin bizară. În primul rând, asocierea dintre cele două feluri de lumină constituie o contradicţie flagrantă, nicidecum o relaţie de percepţie copulativă, adică afinitate de abordare, cum ar putea să sugereze conjuncţia „şi”. În al doilea rând, antiteza evidentă dintre cele două feluri de lumină reflectă realităţi plasabile în contexte istorice, nu numai diferite, dar şi distanţabile din punct de vedere gnoseologic: lumina taborică ne trimite la secolul al XIV-lea, adică la năzuinţa pentru îndumnezeire ca experienţă cu Dumnezeu-Treimea, „lumina” neo­liberală progresistă la secolul XXI, adică la impunerea sfidătoare a marxismului cultural al vremurilor noastre, care are drept ADN corectitudinea politică. În consecinţă, am putea spune că nu se poate stabili nici un punct de convergenţă între ele.

În ciuda acestor distonii insurmontabile, totuşi, putem identifica un punct comun: amândouă sunt angajate în procesul de luminare a omului. Diferenţa considerabilă este că uneia, luminii taborice, îi aparţine în mod intrinsec şi real capacitatea de (i)luminare a fiinţei umane prin îndumnezeire, adică deplina şi veşnica comuniune cu Dum­nezeu- Treimea prin Sfintele Taine, care actualizează şi întreţine statutul de membru al Bisericii, dar şi potenţează în chip duhovnicesc, sublim şi integral, umanul din noi, pe când cealaltă „lumină”, neoliberală progresistă, are doar pretenţia luciferică a unei (i)luminări prin racordarea la teoriile seculariste, care, tot în mod real şi deplin, desfigurează şi fisurează unitatea şi umanul din noi, producând o „cultură” hristofobă: „Aproape tot ceea ce ne înconjoară azi, în ţările occidentale, e anticreştin, pe faţă – cel mai adesea cu o obstinaţie deopotrivă ignară şi răuvoitoare. Antipatia ori chiar repulsia faţă de creştinism, exprimată prin libertăţile pe care ni le luăm împotriva tradiţiei lui, a devenit aproape unicul conţinut spiritual al modernităţii noastre. Ne place spontan numai ce pune creştinismul într-o lumină proastă. Orice nu e creştinism suscită spontan simpatia (şi sfârşeşte prin a fi aclamat), aproape tot ce îl afirmă e suspectat (şi în cele din urmă pus la colţ)”1.

În timp ce lumina taborică te verticalizează, în sensul că te leagă prin Dumnezeu de oameni, a căror demnitate, libertate şi identitate nu pot fi tranzacţionate nici măcar ideologic, darmite ontologic sau biologic, „lumina” neoliberală progresistă te orizontalizează, în sensul că omul devine o marfă vandabilă şi permanent disecată prin lupa de pe taraba umanismului ateu, a cărui osatură centrală este modificarea şi relativizarea a tot ceea ce înseamnă suma datelor ontologice, naturale şi tradiţionale ale omului.

Lumina taborică deschide calea spre împlinire şi liniştire

Cu alte cuvinte, lumina taborică este dătătoare de linişte, de împlinire, de comuniune, de unificare, de libertate responsabilă, de limpezime a minţii şi a inimii, de iubire curată între făpturile lui Dumnezeu şi de integritate duhovnicească, iar „lumina” neoliberală progresistă este sursă de tulburare, de fragmentare, de sciziune, de polarizare între minoritari şi majoritari, de libertăţi iresponsabile, de nebuloasă mentală şi cardiacă, de discriminare perpetuu neasumată a oamenilor şi dezintegrare păcătoasă.

Lumina taborică pune în valoare omul ca realitate empirică, pe când „lumina” neoliberală progresistă converteşte omul într-o ideologie.

Pentru a ne edifica despre experienţa isihastă a luminii taborice ca experienţă duhovnicească, aducem în atenţie un text de mare profunzime al Sfântului Grigorie Palama: „Iată motivul pentru care cel ce doreşte unirea cu Dumnezeu părăseşte viaţa păcătoasă (…), voind mai bine să petreacă în tainele nepătrunse ale isihiei, nelucrând cele ale lumii şi netulburându-se de griji, liber de orice legătură. În acelaşi fel de viaţă desfăcându-şi sufletul, pe cât posibil, de orice legături necurate, îşi dedică mintea rugăciunii neîntrerupte către Dumnezeu, prin care, devenind întreg al Său, află un urcuş nou şi negrăit spre ceruri: întunericul nepătruns al tăcerii tainice ascunse. Cufundându-şi mintea cu o desfătare negrăită, în această noapte adâncă, plină de o linişte curată, deplină şi dulce, de-o adevărată netulburare şi tăcere, se înalţă în zbor peste toate creaturile. În felul acesta ieşind cu totul din sine şi devenind întreg al lui Dumnezeu, vede o lumină dumnezeiască, inaccesibilă simţului, pentru că a simţit dar vedere scumpă şi sfântă sufletelor şi minţilor curate; vedere fără de care n-ar putea fi mintea unită cu cele deasupra ei, numai prin faptul că are simţul mintal, aşa precum nici ochiul trupului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă”2.

„Lumina” neoliberală progresistă deschide calea spre totalitarismul fiinţei umane

În ceea ce priveşte „lumina” neoliberală progresistă, John Gray, el însuşi un filosof ateu american, surprinde cât se poate de clar realităţile unei lumi neliniştite, instaurate de această pseudo-lumină: „Rolul gândirii umaniste în modelarea celor mai negative regimuri ale secolului trecut este uşor de demonstrat, dar este trecut cu vederea sau negat de cei care au insistat asupra crimelor religiei. Cu toate acestea, crimele în masă ale secolului XXI nu au fost comise de o versiune contemporană a Inchiziţiei spaniole. Ele au fost comise de către regimurile atee în slujba ideilor iluministe ale progresului. Stalin şi Mao nu credeau în păcatul originar. Chiar şi Hitler, care a dispreţuit valorile iluministe cu privire la egalitate şi libertate, a împărtăşit credinţa iluministă conform căreia o lume nouă ar putea fi creată prin voinţa umană. Fiecare dintre aceşti tirani şi-a ima­ginat cum condiţia umană ar putea fi transformată prin utilizarea ştiinţei”3. În acest caz, „istoria oribilă a ateismului arată că ori de câte ori secularismul deţine temporar puterea, se transformă într-o armă letală”4sau „mitul secular al progresului tinde să creeze o eshatologie triumfalistă şi intolerantă. Oamenii care cred că viitorul este secular şi că religia stă în calea progresului se confruntă cu tentaţia de a da o mână de ajutor istoriei, îndepărtând aceste obstacole de pe «autostrada» emancipării umane. «Eu sunt viitorul, iar tu eşti trecutul» este un slogan care creşte intoleranţa, mai ales când viitorul trebuie realizat aici şi acum. În tradiţia iluminismului radical, dispreţul faţă de religie a fost adesea transpus în politici de suprimare”5.

Drept concluzie: învăţăm din istoria umanităţii că experienţa înseamnă viaţă, pe când orice fel de ideologie înseamnă moarte şi terorism. Icoana luminii taborice izvorăşte din preaplinul dumnezeirii de-a pururi prezente, însă icoana „luminii” progresiste este pictată din năzuinţe neclare şi relativizante. Prin urmare, trebuie să alegem între viaţă şi ideologie, între linişte şi teroare. Duminica dedicată Sfântului Grigorie Palama este o pledoarie a Bisericii pentru ca omul să aleagă lumina „întru care va vedea Lumina” (Psalmul 35, 9).

 † Ignatie, Episcopul Huşilor,  Ziarul Lumina

Note

1  Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 119.
2 Prot. Dr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama – cu trei [patru] tratate traduse (Seria Teologică 10), Sibiu, 1938, p. LIII].
3 John Gray, The myth of secularism, apud John Coffey, Mitul toleranţei seculare (Seria de studii creştine Areopagus 11, Cambridge Papers), Timişoara, Centrul de Educaţie Creştină şi Cultură Contemporană Areopagus, 2014, p. 9.
4 Ibidem, p. 9
5 Ibidem, p. 10.

Etnicitate şi structură socială

  Averea e putere. Oamenii, prin trebuinţele lor, depind de acela care o deţine. De aceea, a năzui după bogăţie e totuna cu a năzui după putere. Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Cel sărac e totdeauna sclav şi neegal cu cel de care depinde prin trebuinţele sale. Ceea ce numim, în genere, cestiuni constituţionale nu sunt, în esenţă, decât cestiuni de posesiune. Pericolul oricărei constituţiuni constă într-o împărţeală perversă a averilor.

Referindu-se la acest subiect, cu elocinţă copleşitoare, Mihai Eminescu detaliază: “Din dominare se naşte deosebirea între libertate şi nelibertate. E nelibertatea celui ce nu posedă faţă cu libertatea celui ce posedă”. “Pe baza ei se formează, în societatea cetăţeană de stat, clase. Aceste clase încep prin aceea că sunt fapte. Din ce în ce, însă, clasele vin la conştiinţa antitezei lor. Aceasta antiteză organică a amânduror claselor se exprimă în interese economice. Clasa săracă reprezintă procesul formării de capital, tendinţa de a-l forma, clasa bogată procesul conservării capitalului şi a dominării”. “Fiecare popor(;) conţine o clasă neliberă şi una liberă. Acesta e un raport organic.

Însă, aceste stări de lucruri sunt în contradicţie cu ideea personalităţii. Conform acestei idei oamenii sunt (;) determinaţi prin sine înşii, liberi. De-aceea, se iscă, întotdeauna, lupte ale nonposesorilor contra posesorilor. Urmarea acestor lupte este, totdeauna, învingerea posesorilor asupra neposesorilor. Aceasta se întâmplă, întotdeauna(;), pentru că, dintre neposesori jumătate speră a deveni ei înşii posesori. În clasa neposesorilor n-a existat niciodată concordie şi, de-aceea, victoria celorlalţi a fost totdeauna neapărată. Însă, această victorie e o supunere şi mai mare a neproprietarilor sub proprietari, din cauză că, acuma, cei de-ntâi nu sunt numai fără proprietate, dar, au devenit, totdeodată, un pericol permanent, un inamic. Acest proces social e adevărata istorie a mişcării claselor de jos. Consecinţa luptei a fost sclavia definitivă       a clasei de jos, prin nelibertate fiind sfărâmată însăşi voinţa – autonomia personalităţii. De aceea, de posesiune e legat interesul de a o avea, căci, cu ea, nu am numai posesiunea mea, ci am putere asupra celorlalţi oameni. Aceasta e ideea socială din averi, spre distingere de ideea lor economică. Averea e putere. Pe această natură a posesiunii se bazează tendinţa fiecărui om de-a căpăta posesiune, de-a face avere. Căci, în posesiune e cuprins şi altceva decât numai un mijloc spre satisfacerea trebuinţelor – averile-s elementul puterii. Năzuinţa oamenilor după bogăţie e identică cu năzuinţa lor după putere. Această putere consistă     într-aceea că alţii, prin trebuinţele lor, depind de mine (de acela ce o deţine n.n.) şi, de-aceea, voinţa celorlalţi e supusă voinţei mele (acestuia n.n.). Dacă această putere e pusă în esecuţiune, ea se numeşte dominare – de-aceea, cine năzuieşte după avere caută dominarea (să domine n.n.). Iar ceea ce compune istoria nu sunt epoce, ci puteri.  Istoria nu e o combinaţiune de tabele cronologice, ci cunoaşterea unor puteri organice. Una din cele mai uriaşe puteri ale istoriei e viaţa averilor”(8 Mihai Eminescu, Manuscrisul Economia naţională, în Opere, vol. XV, pag.  1140)

Şi, date fiind “antiteza dintre bogăţie şi sărăcie”, precum şi faptul că ”aceste două antiteze (clase sociale ce nutresc, permanent, una faţă de cealaltă, interese antagoniste n.n.) intră în reprezentanţa poporului”, care, precum se ştie, elaborează legea fundamentală a ţării, “pericolul unei constituţiuni” – adică a “organismului care face legile” – “constă într-o împărţeală perversă a averilor”; căci, “ceea ce numim, în genere, cestiuni constituţionale, nu sunt, în esenţă, decât cestiuni de posesiune”.

Acest pericol ameninţă fiecare ţară a lumii, întrucât, “constituţiunea este forma în care statul îşi formulează voinţa, în sensul cel mai larg al cuvântului”, iar “legile sunt voinţa personală a statului, au un cuprins intern determinat”; şi, prin urmare, “nu e nici un stat fără constituţiune, numai e posibil (chiar dacă există, uneori, posibilitatea n.n.) ca şeful statului, însuşi, să fie constituţiunea (situaţia specifică regimurilor de guvernare despotică n.n.)”. 

Aşadar, “daţi-mi statul cel mai absolutist, în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului cel mai liber, în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali (mai aproape de înfăptuirea dezideratului echităţii relaţiilor interumane n.n.), decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri (săraci n.n.). Căci omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are; cel sărac fiind totdeauna sclav şi neegal cu cel ce stă deasupra lui”( idem, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 31).

Radu Mihai CRIŞAN, SPRE  EMINESCU, Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului,

Ed TIBO, București 2008, p. 285-287

SE STINGE FOCUL DRAGOSTEI..

Un creștinism fără iubire,

Cum astăzi unii ni-l propun,

E doar o biată amăgire

Și pierde ce avea mai bun,

Căci începutul lui și țelul

Și însuși scopul de a fi,

Puterea de-a-l trăi și zelul,

Sunt toate-n verbul A IUBI!

Ne pierdem singuri mântuirea,

Și nu din lipsă de Hristos,

Ci pentru că, pierzând iubirea,

Noi L-am făcut neputincios..

Nici nu ne-ascultă cei pe care

Ne străduim să-i convertim

Și ne privesc cu nepăsare,

Căci simt că noi nu îi iubim.

V-am spus deja: întâi IUBIREA,

Apoi discursuri de-orice fel;

Aceasta-nseamnă mântuirea:

Să crezi în El, iubind ca El!

Mă doare inima, căci iată,

Trăim un mare paradox:

Avem credința-adevărată,

Dar n-avem.. SUFLET ortodox!

Cândva găseai de amândouă

La neamul nostru cel străbun.

„Rușine să vă fie vouă!”,

Din cer strămoșii azi ne spun,

Căci unii și-au pierdut credința

Și râd de ea și-o necinstesc,

Iar alții și-au pierdut căința

Și sunt trufași și nu iubesc.

Puțini mai reușesc să-și țină

Arzând în piepturile lor

O sfântă inimă creștină

Și-un suflet cald și iubitor..

Să nu ne părăsești, Stăpâne,

Aprinde-ne, căci ne-am răcit..

Pierduți în poftele păgâne,

În suflete am sărăcit..

Mai dă-ne-un strop de bunătate

Prin harul Duhului Cel Sfânt,

Să fie iar creștinul frate

Cu orice om de pe pământ..

Prin fapte să trăim credința,

Uimind în viața de aici;

Să-Ți răsplătim bunăvoința,

Fiindu-Ți vrednici ucenici!

 Preot Sorin Croitoru

ÎNȚELEPCIUNE

M-am săturat să-mi spun părerea,

Vorbind ORICÂND despre ORICE.

Îmi văd de treburile mele,

Și dacă-ați ști ce bine e..

Căci când eram la începuturi

Vroiam mereu să spun ceva,

Chiar dacă treaba-n chestiune..

Adeseori ori nu mă privea!

Cădeam de multe ori în plasa

Unor agenți provocatori,

Că-s pline vremurile noastre

De farisei ispititori..

Da, îmi cereau să-mi spun părerea

Și să dezbat orice subiect,

Iar eu, luat adesea-n pripă,

Nu răspundeam chiar la obiect..

Doar nu suntem în viața noastră

Mereu ÎN TOATE specialiști..

Mai bine să nu-ți dai părerea,

Decât, vorbind greșit, să riști!

Și-atunci când zici ceva la oameni

Să spui că e PĂREREA TA,

Căci, bineînțeles, se poate

Să fie și greșeli prin ea..

Dar nu, în vremurile alea

Credeam, naiv, că-n tot ce spun

E doar înțelepciune pură..

Credeam că tot ce zic e bun!

Iar când, șezând pe un fotoliu,

Din când în când mai reciteam,

Descoperindu-mi vreo eroare,

În suflet tare mă mâhneam..

Pe frunte-mi apărea sudoarea

Și mâna mi-o treceam prin păr,

Văzând cu groază cum eroarea

Eu o numisem.. ADEVĂR!

E-o spovedanie aceasta?..

Putem să o chemăm și-așa,

Dar din greșelile-mi trecute

Aș vrea să învățați ceva,

Anume că Hristos nu-ți cere

Să spui CEVA despre ORICE,

Ci să vorbești cu multă grijă,

Iar dacă taci, mai bine e!

Iar când vorbești despre credință..

Să fii atent, că este foc!

De n-ai citit Filocalia,

Mai bine nu vorbi deloc!

Căci numai sfinții din vechime

Prin viața lor, primit-au har

Și ori interpretezi Scriptura

CA EI, ori totu-i în zadar!

Deci, fraților, vă rog din suflet:

Să nu vă credeți teologi;

Decât să semeni cunoștința,

Mai bine-ți este să te rogi.

Iar eu vorbesc de-acum încolo

Doar ce îmi este de folos,

Slăvindu-L cât mă ține gura

Pe Domnul meu Iisus Hristos!

de Preot Sorin Croitoru

AI FOST ȘI EȘTI ȘI VEI MAI FI.

Ai fost și ești și vei mai fi,

Dar nu uita că într-o zi

Va înceta prezența ta

Și nu știi unde vei pleca..

Tu, o grămadă de pământ

Și o suflare de Duh Sfânt,

Cât crezi că vei împărăți?

Mai ești acum, dar cât vei fi?..

Gândește-te acum, când ești,

La clipa când o să gândești

Că poate n-ai trăit cu rost

În toată vremea cât ai fost..

Nu-ți pierde timpul efemer,

Ci leagă-ți viața ta de Cer

Și-n clipa când nu vei mai fi,

În cer la Domnul vei trăi!

amin

Preot Sorin Croitoru

Copiii

                                                              Spicele dragostei în lanul de grâu,

sămânța sensibilității venită devreme,

pentru mai târziu.

Ridic privirea peste zare,

acolo unde copiii au întrebări,

în „De ce?” mi se opreşte sufletul

şi el întrebat de o mie de ori.

În necuprinse vorbe stă adevărul

şi culoarea dragostei fără sfârşit,

iubirea ta a pictat chipuri,

în bobul spicului de grâu aurit.

Eugenia Bucur

„Catedrala smereniei”

Cât de curat şi cât de singur

odihneşte începutul în alb
mă înverzeşte primăvara
peretelui din răsărit
pare să-i fie cald
O uşă din tâțâni încremenite
calea către El îmi arată
ridic privirea cerului
şi-n mine e iar El
mai trist ca niciodată

Vitralii în ferestre n-a avut nicicând
doar flori de rouă din ochii de femei
ferestrele stau în genunchi
iar crucea sfântă
este ruptă azi în două.

EUGENIA BUCUR

CUM SĂ CREADĂ LUMEA ASTA?..

Cum să creadă lumea asta,
Când jumate-s maimuțoi,
Acceptând cu bucurie
Ce-a spus Darwin despre noi?..

Maimuțoi cu BMW-uri,
Vile mari cu termopan,
Căci gorila nu le cere
Să mai dea și la sărman,

Pe când creștinismul ăsta
Este cam pretențios..
O grămadă de condiții
Pune omului Hristos:

Să te rogi în toată vremea,
Să postești, să dai, să dai..
Cât să rabde omenirea
Pentru-n amărât de rai??

De aceea îl acceptă
Pe strămoșul cimpanzeu,
Căci acela nu-i constrânge,
Cum le face Dumnezeu,

Deci să nu le faci discursuri
Despre îngeri, despre draci,
Fiindcă astea-s „baliverne”
Pentru oamenii săraci!

Vai și-amar de tine, lume,
Că ți-L negi pe Creator
Și te lepezi ca și Iuda
De al tău Mântuitor..

O să vezi în Rai creștinii
Și-o să urli: „Vrem și noi”!
Dar Hristos o să-ți răspundă:
„Păi.. nu vă cunosc pe voi”!
Așa să NU fie!

Preot Sorin Croitoru

Exclusiv! A apărut numărul 3 al revistei CUTEZĂTOR.

  Portalul de știri „CUTEZĂTOR” este din data de 16 martie 2016 revistă/periodică recunoscută de Biblioteca Națională a României. Al treilea număr a fost publicat după patru ani de la apariție primului număr în varianta online/electronic.

Citiți revista integral aici

Contact:

email: cutezator2014@yahoo.com

telefon: 0760987321

Pe alei de primăvară

Într-o zămislire de vară în seară

întorsu-m-am în umbrele tale,

acolo unde adia parfum de nostalgie

sau poate dor în adâncuri cu petale.

Presărate alei cu flori de trandafiri,

ce în brațele tale erau izvor,

obrajii ce se luminau în scânteie…

se aprind şoapte dând fior.

O apă neliniştită inunda epidermul,

trădare a tumultului din adânc,

pe chip radia bucuria,

un soare…

şi gândul se clătina prea tăcut.

Mă cheamă aleia unde-s rămase amintirile,

paşii tăi sfioşi, uneori nedumeriți,

speranțele şi visele uitate,

când doar cu tinerețea eram logodiți.

Eugenia Bucur

Armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

  Lucrez de mult la un vechi proiect numit Cum luptau Românii?, o încercare de reconstituire a vastului tablou al spiritualităţii (şi practicii) marţiale a Românilor din trecut – mai ales dinainte de 1715. Pentru un asemenea proiect rădăcinile spiritualităţii şi practicii marţiale româneşti sunt ceva ce nu poate să lipsească. Ceea ce înseamnă că, dincolo de bogatul material privitor la Romani, am avut nevoie de un material cât mai serios privitor la Scito-Sarmaţi (la noi Vitalie Bârcă având o admirabilă operă pe această temă), privitor la Celţi (îl amintesc doar pe regretatul şi strălucitul profesor Alexandru Barnea) şi, desigur, la Traco-Iliri, preferabil cu o aplecare deosebită asupra Dacilor.

Din acest punct de vedere, al rădăcinilor tradiţiilor şi practicilor marţiale româneşti, al tradiţiilor şi practicilor marţiale tracice, dar mai ales dacice, lucrarea lui Cătălin Borangic, Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor [1], este una fără de care, de acum, nu se mai poate!
Desigur, afirmaţia poate să pară (să pară!) exagerată.
Oricine ştie că de la Xenopol şi Pârvan la Aurel Rustoiu şi Valeriu Sîrbu sunt foarte multe nume ale istoricilor şi arheologilor, filologilor, numismaţilor şi chiar etnologilor care s-au aplecat asupra Traco-Ilirilor, sau numai asupra Dacilor. Cu tot respectul faţă de munca şi realizările tuturor acestora, trebuie să subliniem că în fiecare generaţie se ivesc oameni care aduc eforturile înaintaşilor la un nou nivel. Ceea ce se întâmplă, din fericire, şi în acest caz.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este unul din tipurile de literatură ştiinţifică de cea mai mare însemnătate – literatura de sinteză şi prezetare enciclopedică.

De obicei acest domeniu este sub-apreciat în România modernă şi contemporană.
Nici măcar rolul strălucit al unei asemenea lucrări (Proverbele românilor…, de Iuliu Zanne) în tratativele de pace de după Primul război mondial nu a vindecat intelectualitatea românească de boala dispreţuirii acestui domeniu.
Ca urmare, s-a ajuns la nenumărate „dicţionare” traduse direct, fără niciun discernământ, din limbi străine, preluându-se o mulţime de greşeli, prejudecăţi, rasisme, goluri de prezentare etc. Unele fiind atacuri directe chiar la adevăruri istorice fundamentale pentru existenţa Românilor şi a României.

Este adevărat, lucrările de tip enciclopedic cer foarte multă muncă. Şi, totodată, nu au strălucirea originalităţii accentuate a altor tipuri de lucrare. Însă au, adesea, o valoare mai mare decât a acestora, deoarece devin baza pe care se construieşte mai departe.
De la Dicţionarul lui Scriban, părut uitat, dar tot mai valorificat în ultimele decenii, până la imperfectele dar atât de căutatele DEX-uri, de la Atlasul zoologic şi până la felurite programe de tip enciclopedic, nenumărate sunt dovezile acestei realităţi.
Lucrările de tip enciclopedic au o valoare continuă, care adeseori poate să fie perenă.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este o lucrare enciclopedic de primă mână.

Aşteptăm – autorul însuşi doreşte – completări fireşti în ediţiile viitoare. Dar chiar şi ediţia „de buzunar” din 2015 este extrem de valoroasă în lipsa celei din 2016. Pentru că informaţiile conţinute sunt cea mai accesibilă şi complexă prezentare a armelor încovoiate ale Dacilor. Fără a se uita, extrem de lăudabil, menţionarea armelor drepte ale Dacilor – şi chiar prezentarea câtorva.

Merită spus că lucrarea este parte a proiectului mult mai mare Enciclopedia Dacica, un proiect de asemenea excepţional şi care merită lăudat şi promovat. Dacă nu aţi văzut, vă atrag atenţia că numele (Enciclopedia Dacica) conţine un link activ către acest proiect. Vizitaţi-l! Timpul pe care îl veţi petrece străbătându-l va fi unul câştigat, unul investit în cunoaşterea acelor Străbuni ai noştri pe care îi cunoaştem ca Daci, Daco-Geţi sau Geţi. Şi nu doar a lor, ci şi a altora dintre înaintaşii noştri.
Seriozitatea proiectului Enciclopedia Dacica este ceea ce îndrăznesc să numesc adevărata iubire faţă de Străbuni.
Nu falsificările hiperbolice – fie în laudă, fie în critică – sunt cele care arată iubirea noastră faţă de cineva. Încercarea sinceră de a-l cunoaşte, de a-l înţelege, de a păstra şi fructifica ceea ce are (a avut) bun, aceasta este adevărata iubire.
Or şi Enciclopedia Dacica, şi Falces dacorum… sunt încercări sincere de a-i cunoaşte, de a-i înţelege pe Traco-Iliri în general, pe Daci în special; şi de a păstra şi fructifica ceea ce au avut bun. 

Cea mai mare parte din materialul înfăţişat de Cătălin Borangic în Falces dacorum : armele încovoiate ale dacilor îmi era cunoscut; asta pentru că „străbătusem”, cu mari eforturi, sute şi sute de articole de arheologie şi istorie, sute de cărţi pe temă. Un efort foarte mare, delicat spus. Cel care obţine cartea lui Cătălin Borangic este eliberat de această caznă – autorul a îndurat-o pentru el.

Există, desigur, meritul mai mult decât evident al sistematizării, al adunării şi orânduirii datelor ştiinţifice despre armele încovoiate ale Dacilor.
Cătălin Borangic a folosit sursele scrise, imaginile de pe marile monumente, vasta ofertă a numismaticii şi, desigur, feluritele interpretări de specialitate.
La care, ca o mare plus-valoare, se adaugă datele preţioase ale încercărilor de reconstituire, fie că sunt ale autorului sau ale unor prieteni, apropiaţi, cunoscuţi etc. Încă foarte puţin practicată la noi faţă de necesarul ştiinţific, reconstituirea – atât ca tehnici de obţinere a obiectelor antici cât şi de folosire a lor, simplificată sau în context istoric – este o disciplină (sau un buchet de discipline) de cea mai mare importanţă.
Mai mult, Cătălin Borangic a încercat – şi, ca principiu, a reuşit – punctarea cadrului social, economic, spiritual etc. de folosire a armelor încovoiate ale Dacilor.

Ca notă personală, trebuie să mulţumesc autorului şi lucrării şi pentru confirmarea unei ipoteze de lucru din cadrul amintitului proiect Cum luptau Românii?. Mă refer la armele rotilate, cum erau numite în trecut, cu un termen astăzi aproape complet uitat.
În ciuda panopliei bogate de arme drepte sau uşor încovoiate (spadă, sabie, pală, paloş, cuţit, pumnar, jungher etc.), folclorul vechi românesc menţionează o „tradiţie locală” ce apare insular în Carpaţi, Hem (Balcani), Dalmaţia etc.: purtarea de către viteji a armelor rotilate. Respectiv spadă rotilată, sabie rotilată, paloş rotilat, cuţit rotilat etc.
Faptul că Vitejii au fost la Românii Vechi o categorie dedicată artelor marţiale (în înţelesul corect al noţiunii – a se vedea şi Ortodoxia şi artele marţiale) este deja bine atestat. Chiar dacă, de obicei, se vorbeşte despre pregătirea lor de luptă, despre pasiunea lor pentru aceasta sau despre iscusinţa lor în luptă, despre curajul şi priceperea lor de luptători ocolindu-se noţiuni fundamentale, precum şcoala de arme, arte marţiale, mistica marţialăetc.
Dar preferinţa – manifestată relativ insular în tot spaţiul Românimii – pentru arme rotilateeste mai puţin luată în seamă. Ipoteza „mea” a fost aceea a unei folosiri a acestor arme şi ca însemn, ca parte a statutului marţial şi social de viteji. Armele rotilate, adică armele puternic încovoiate, mi se păreau a fi un fel de simbol al apartenenţei la categorie.
O ipoteză impusă de realitatea istoric-etnologică, dar departe de imaginea istoriografică obişnuită a Românilor ca luptători. O imagine în care asemenea tradiţii, puternic articulate, sunt în cel mai bun caz marginale, dacă nu lipsesc total. Ca urmare, am şovăit să o includ în lucrarea ce se pregăteşte pentru publicare. Dar…
Dar Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor demonstrează strălucit – printr-o ştiinţifică integrare a contextului arheologic şi surselor scrise – că şi la Traci, ca şi la Dacii secolelor I-II d.Chr., armele încovoiate erau un semn al statutului, al apartenenţei la o castă (sau la caste) de războinici; sau, cum ar mai fi zis Românii Vechi, de viteji.
Ceea ce face ipoteza impusă de sursele etnologice şi istorice nu doar o ipoteză confirmată, ci şi o mărturie a unei continuităţi spirituale milenare: pentru Românii Evului Mediu armele încovoiate (puternic) erau încă simbolul apartenenţei la o elită războinică.

Evident, interesul meu faţă de această demonstraţie adusă de Cătălin Borangic este subiectivă, este dată de interesul meu de cercetător pe un anumit subiect. Alt cititor va fi mult mai interesat de felul în care marile arme încovoiate s-au răspândit, de felul în care se foloseau în luptă, de întâlnirea dintre armele încovoiate ale Dacilor şi armele şi armurile Romanilor etc., etc.
Cartea Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor oferă cititorilor toate acestea şi încă şi mai multe.
Mi se pare strălucită calitatea imaginilor; atât la nivel tipografic, dar mai ales la nivel ştiinţific. Dacă o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, sutele de imagini de arme, luptători, monezi, hărţi etc. sunt singure de ajuns pentru o lucrare enciclopedică de mare valoare.
Din fericire, avem şi imaginile, şi prezentarea, într-un întreg ce nu poate să lipsească din biblioteca oricărui Român interesat de istoria Dacilor, de începuturile istoriei Românilor, de tradiţiile marţiale (militare) al Românilor şi/sau Dacilor etc., etc.
După cum am spus de la început, lucrarea lui Cătălin Borangic este un sine qua non, este una fără de care, de acum înainte, nu se poate ca o bibliotecă istorică sau o bibliografie pe această temă să poată fi întreagă.

Ca să închei, după obiceiul meu, într-o notă personală, îi mulţumesc autorului în numele cititorilor prezenţi şi viitori! Munca, seriozitatea ştiinţifică şi dragostea faţă de înaintaşi ne-au dăruit tuturor o lucrare enciclopedică de mare valoare! Mulţumim! Şi mult succes şi spor mai departe!

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Mihai-Andrei Aldea